Pariul lui Pascal

   Pariul lui Pascal apare intr-o lucrare filozofica a acestuia numita "Les pensées" si pe baza teoriei probabilitatilor, incearca sa ne explice ca desi nu stim daca dumnezeu exista sau nu, cel mai mare castig il avem daca credem in el.

"Dacă crezi în Dumnezeu şi el există, te duci în Rai.
Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic.
Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci în Iad.
Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut.
În concluzie: mai bine crezi şi rişti să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul."

    Astazi, majoritatea oamenilor interesati de subiect au cazut de acord ca acest pariu nu poate fi unul de luat in considerare pentru ca este bazat pe niste premize eronate.

   In primul rand, despre ce dumnezeu e vorba? Nespecificand divinitatea in cauza, pariul ia in considerare toate zeitatile nascocite ale planetei. Considerand ca se face referire la dumnezeul crestin, degeaba s-a chinuit Pascal sa demonstreze avantajele credintei in acesta pentru ca toate celelalte religii pornesc de la concluzia ca crestinatatea nu este religia corecta si automat adapteaza acest pariu fiecare la credinta sa.

    Exista si o probabilitate care i-a scapat lui Pascal in acest pariu si anume: Daca crezi in dumnezeu si el exista, ai toate sansele sa te duci la dracu'. Mai precis, poti foarte bine sa crezi in dumnezeul crestin si sa te trezesti dupa ce mori, in infernul altei zeitati, cea reala de fapt.

"Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic." Afirmatia pleaca din nou de la o premiza gresita cum ca ateii nu duc o viata demna. Se considera ca daca ai crezut in dumnezeu dar acesta nu exista atunci tot ai avut de castigat pentru ca ai dus o viata morala, fara excese. Total gresit. Nimic nu ma impiedica sa duc o viata morala si lipsita de excese daca sunt ateu. Nu un anume dumnezeu ma indeamna sa nu fur, nu un anume dumnezeu ma indeamna sa nu ma droghez, sa nu apelez la violenta sau sa fac numai lucruri bune. Ma ghidez dupa valorile morale acceptate unanim in societatea noastra si ma ghidez dupa ceea ce consider ca este benefic pentru mine. Asadar concluzia ca crestinii sunt drepti iar ateii nu, este o greseala grava. Asta presupune ca ateii sa se faca responsabili de faptele rele de pe pamant iar credinciosii sa fie reprezentantii faptelor bune. Acest lucru este bineinteles contrazis de numarul de crestini care fumeaza,se drogheaza, fura sau chiar ucid. Probabil cineva o sa spuna ca acei oameni nu sunt crestini adevarati doar pentru ca au comis pacate. Dar atunci cand se sustine ca crestinismul are cei mai multi adepti de pe planeta,adepti in care sunt inclusi si acesti pacatosi, de ce sunt luati in considerare si acestia? Atunci sunt crestini?

    O alta concluzie ar fi ca, daca dumnezeu exista atunci cu siguranta am ajunge cu totii in iad. De ce cred oamenii in dumnezeu? De ce se supun oamenii la diferite ritualuri bisericesti de "purificare" a corpului? De ce se abtin oamenii de la satisfacerea anumitor dorinte? Oare pentru ca il iubesc neconditionat pe dumnezeu? Raspunsul este NU. Toti credinciosii au un interes comun si anume biletul catre Rai sau mai exact evitarea Iadului iar pe dumnezeu nu il intereseaza credinta din interes. Daca un credincios ar stii cu siguranta ca dumnezeu exista si ca acesta o sa-l trimita in iad indiferent de cata dovada de credinta da, oare ar mai tine acesta posturi, oare ar mai merge la biserica, oare si-ar mai irosi viata in slujba credintei doar pentru ca il iubeste pe dumnezeu, neconditionat de prezenta sa in Rai? Bineinteles ca nu. Asa cum bine spune o vorba din popor, oamenii sunt cu "frica de dumnezeu" nu cu iubire fata de acesta.

    Indiferent daca exista sau nu dumnezeu, prefer sa fiu propriul stapan pe viata mea, sa fiu responsabil de faptele mele, nu in fata domnului ci a societatii in care traiesc si prefer sa ma bucur de viata, de familie, de prieteni si de ce imi ofera aceasta planeta in scurta perioada de existenta pe care o am. Daca atunci cand mor am sa ma trezesc in fata marelui judecator, pentru mine va fi acelasi lucru daca merg in Rai sau in Iad. Oare o eternitate de stat printre ingeri, de cantat la harpa si de ascultat pasarele, nu este la fel de chinuitoare precum o eternitate in Iad? Cat timp ar putea consuma o persoana numai icre negre si sampanie frantuzeasca?

   Si daca iau drumul infernului si Satan ma ameninta cu arderi in smoala, cu munci eterne si cu chinuri groaznice, ar trebui sa ma tem? Toate aceste torturi cu care biserica vrea sa terifieze oamenii, au efect si in cazul sufletului? Odata ajuns in iad sunt doar suflet deci pot sa nu-mi fac griji ca sunt decapitat,ars pe rug, topit in smoala si alte pedepse care ma inspaimanta acum doar pentru ca imi pot pierde viata. Oare cati dintre noi, stiind ca nu patesc absolut nimic, nu ar sta sa fie fierti in smoala sau calcati de tren spre exemplu? Ce imi poate face Satan in cazul in care nu ma supun ordinelor lui? De omorat nu poate sa ma omoare ca sunt deja mort. Sa ma faca sa nu mai exist ca suflet e imposibi pentru ca atunci toata treaba cu viata eterna de dupa moarte nu si-ar mai avea rostul si as scapa de chinuri repede. Ma fierbe in smoala doua eternitati in loc de una? Muncesc doua infinituri in loc de unul?(intrebari retorice)

    In concluzie, fie ca ajungem in Rai sau in Iad, putem constientiza binele in absenta raului si raul in absenta binelui? Daca exist o eternitate in anumite conditii, mai pot sa apreciez ca acele conditii sunt bune sau rele?

 ("Dumnezeu" a fost scris deliberat cu "d" mic)